Toată lumea a auzit de
Coelho într-un moment ori altul. Eu am citit doar Alchimistul până acum de la el, iar când am văzut
"Veronika se hotărăşte să moară" în biblioteca unei prietene am hotărât
să o citesc şi eu. Un plus pentru mine a fost faptul că are doar în jur de 200
de pagini sau mai puţin şi am putut să o citesc repejor prin pauze. Cartea te
atrage prin titlul sau: "Veronika se hotărăşte să moară". Okay. Dar
cine e Veronika? De ce vrea să moară? Care este povestea ei? Sunt întrebări
care te fac să iei cartea în mâna şi să vezi despre ce e vorba. Cartea lui
Coelho e minunată pentru oamenii care vor o lecţie de viaţă, oameni care trec
printr-o depresie, atacuri de panică etc.
Paulo Coelho este autorul
a multe multe cărţi celebre, fie că le-am citit sau nu, cu siguranţă am auzit
de ele. S-a născut în Rio de Janeiro în 1947. Este unul dintre cei mai cunoscuţi
romaniceri ai lumii, cărţile sale traduse în 80 de limbi şi editate în peste
200 de ţări, atingând, până în acest moment peste 150 de milioane de exemplare
în întreagă lume. Fun fact! A intrat în
2009 în Guinnes Book cu Alchimistul, drept autorul cu cartea cea mai tradusă
din istorie.
Nu ştiu cum să încep o
descriere a acestei cărţi, e frumoasă, complexă şi plină de lecţii. Cartea ne
spune povestea Veronikai, o tânăra căreia aparent nu îi lipseşte nimic. Are o
viaţă liniştită, dar îi lipseşte impulsul de a trăi viaţă aşa cum trebuie. Pe
11 noiembrie 1997 se hotărăşte să îşi pună capăt vieţii înghiţind un pumn de
pastile, dar supradoză nu reuşeşte să îi pună capăt vieţii. Ceea ce trebuia să
fie finalul se dovedeşte a fi începutul pentru Veronika. Ajunsă la centrul de
psihiatrie Villete, după o săptămâna de comă, protagonista află că inima i-a
fost puternic afectată de pastilele luate şi că mai are doar câteva zile de trăit.
De aici începe o cursa contra cronometru pentru tânăra care îşi da seama că viaţă
nu este aşa îngrozitoare şi că motive pentru a trăi există şi vor există
întotdeauna. Veronika ajunge să se regăsească, să cunoască şi celelalte
Veronici din mintea ei, să se redescopere şi să găsească sensul vieţii.
Cartea nu se orientează
doar către personajul principal. Avem ocazia să privim în vieţile şi trecutul
câtorva personaje de la
Villete , fiecare ajunsă la centru dintr-un alt motiv. Poveştile
dramatice, triste, se împletesc perfect în crearea unui peisaj psihiatric
complex. Cunoaştem personajele în situaţia lor prezenţa, schizofrenici,
persoane depresive, persoane care suferă de atacuri de panică şi, după o prima
impresie generală asupra lor, citim în câte un capitol despre trecutul lor.
Veronika apare în centrul
de psihiatrie şi fără să vrea influenţează vieţile tuturor. Cumva are rolul de
a le reaminti celorlalţi pacienţi că nu e prea târziu pentru ei, cum este
pentru ea, că uneori alegerea pe care o facem poate să aibă urmări pe care nu
suntem pregătiţi să le înfruntăm. Veronika îşi acceptă moartea şi alege să se
bucure de fiecare secundă în care respiră. Umbră unei morţi iminente pe care
sosirea ei o aruncă asupra celorlalţi îi face să îşi regândească viitorul la Villete. De ce spun
regândească? Pentru că nu toţi cei internaţi acolo mai au nevoie de tratament.
O parte dintre ei, membrii ai unei grupări numite Frăţia, sunt pur şi simplu oameni care fug de realitate,
oameni internaţi pentru o serie de probleme care rămaşi fără job, părăsiţi de
familie ori în alte situaţii similare refuză să revină la realitate şi preferă
să rămână internaţi.
E interesant că acest
volum ne aduce cumva o nouă vedere asupra normalului. Oare câţi dintre noi
suntem normali şi oare ce înseamnă mai exact "normal"? Dacă nu vezi
lucrurile că cel de lângă ţine, oricâtă dreptate consideri tu că ai, atunci poţi
fi catalogat drept "nebun"?
" —Dumneata vezi ce port la gât?
— O cravată.
— Foarte bine. Răspunsul
dumitale este răspunsul logic, coerent al unei persoane absolut normale: o
cravată! Un nebun ar spune că port la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă,
inutilă, legată în mod complicat, care stânjeneşte mişcările capului şi impune
un efort mai mare pentru că aerul să poată pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi
atent când aş stă lângă un ventilator, aş putea muri strangulat de bucată asta
de pânză. Dacă m-ar întreba un nebun la ce serveşte cravată, ar trebui să-i răspund:
la absolut nimic. Nici măcar că ornament, pentru că astăzi ea a devenit
simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distanţe. Unică utilitate a cravatei
se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o scoatem, dându-ne senzaţia că ne-am
eliberat de ceva despre care nu ştim ce este. Dar justifică senzaţia de uşurare
existenţa cravatei? Nu. Şi totuşi, dacă întreb un nebun şi o persoană normală
ce e asta, sănătos va fi considerat doar cel care răspunde: o cravată. Nu
contează cine răspunde corect, contează cine are dreptate.
— Aţi dedus, aşadar, că eu
nu sunt nebună deoarece i-am dat numele adecvat bucăţii de pânză colorată."
Recomand „Veronika se hotărăşte
să moară” tuturor celor care vor să citească despre diverse tulburări psihice
într-o manieră destul de realistă ori tuturor care se simţi afundaţi într-o
situaţie similară celor descrise mai sus. Nu vreau să dau nici un spoiler dar
va spun atât: cartea devine din ce în ce mai bună către final. Nu ezitaţi să o
cumpăraţi!
„Şi mi-am spus în
sinea mea: „Soarta nebunului va fi şi soarta mea
Du-te,
mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi vinul cu poftă, căci Dumnezeu ţi-a
primit lucrarea.
Veşmintele
fie-ţi pururea albe, şi parfumul nu-ţi lipsească de pe cap.
Bucură-te
de viaţă cu femeia iubită în toate zilele deşertăciunii ţie sub soare de
Dumnezeu dăruite.
Căci
asta îţi e partea ta în viaţa şi-n munca la care osteneşti sub soare.
Urmează-ţi
căile inimii tale şi dorinţa ochilor tăi, ştiind că Dumnezeu îţi va cere să dai
socoteală de toate.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu